Este zi de mare sărbătoare pentru creștin-ortodocși.
OrtodoxeAşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne; Sf. Voievod Ştefan cel Mare; Sf. Ier. Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului; Sf Ier. Ioan Maximovici
Greco-catoliceAşezarea veşmântului Maicii Domnului în Vlaherne
Romano-catoliceSf. Bernardin Realino, pr.
Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne este pomenită în calendarul creştin ortodox în ziua de 2 iulie.
Sărbătoarea Aşezării veşmântului Născătoarei de Dumnezeu aduce aminte de un eveniment petrecut în timpul împăratului Leon cel Mare (457-474), când sfântul veşmânt al Maicii Domnului a fost pus în Biserica Vlaherne din Constantinopol.
Înainte de aceasta, doi senatori, Galvie şi Candid, au plecat la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt. După ce au ajuns la locurile de închinare, au mers prin Galileea, apoi s-au dus în Nazaret dorind să vadă şi casa unde a copilărit şi a trăit Mântuitorul Hristos.
Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne, care deţinea din familie, din generaţie în generaţie, veşmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu.
Veşmântul a fost primit după mutarea la cer a Maicii Domnului, de către o strămoaşă a acestei femei, fecioară, care l-a avut în grija sa şi l-a încredinţat la rândul său unei alte fecioare din neam.
La racla cu sfântul veşmânt al Maicii Domnului, veneau bolnavii şi se tămăduiau, rugându-se Maicii Domnului cu toată puterea credinţei lor.
Cei doi au înlocuit racla cu alta asemănătoare, şi întorşi la Constantinopol, au aşezat veşmântul chiar în casa lor, unde aveau un paraclis.
Un timp au ţinut ascuns faptul că au adus sfântul veşmânt, datorită însă mulţimii minunilor săvârşite acolo au fost nevoiţi să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului despre cele întâmplate.
Veşmântul a fost luat într-un sicriu împodobit cu aur, cu argint şi cu pietre scumpe şi a fost dus în Biserica Vlaherne.
S-a hotărât în acea împrejurare ca pe viitor să se prăznuiască punerea veşmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de 2 iulie.
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe, pentru marile sale vitejii şi pentru numeroasele sale ctitorii, mănăstiri şi biserici, care împodobesc şi astăzi Moldova.
Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, a fost uns domn de către mitropolitul Teoctist al Moldovei la 14 aprilie 1457, în urma biruinţei repurtate asupra lui Petru Aron. Au urmat 47 de ani de domnie (1457-1504).
Binecredinciosul Voievod Şefan cel Mare şi Sfânt a ridicat numeroase mănăstiri şi biserici de mir (44 de biserici şi mănăstiri), înzestrând şi renovând altele, susţinând o ferventă activitate cărturărească în lăcaşurile de cult ale ţării. Principalele mănăstiri ridicate de înaintaşii săi în scaun (Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Bohotin, Chiprieni ş.a.) şi-au continuat existenţa, primind felurite danii din partea lui Sfântului Voievod Ştefan, la multe dintre ele a ridicat construcţii noi ori le-a refăcut pe cele existente.
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a plecat la ceruri la 2 iulie 1504, într-o zi de marţi, “în al patrulea ceas din zi”, cum precizează acoperământul său de mormânt de la Mănăstirea Putna, după ce “domnise în Ţara Moldovei 47 de ani şi 3 luni”.
Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creştinii ortodocşi de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi al secolului XX. (https://doxologia.ro)
Proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora a avut loc la 2 iulie, 1994, în SUA.
Sfântul Ioan Maximovici s-a născut în ilustra familie de nobili Maximovici, în data de 4 iunie 1896. La sfântul botez a primit numele de Mihail – în cinstea sfântului arhanghel al Domnului.
Moşia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, “monah din copilărie”, îşi petrecea toată vara la mănăstire.
La vârsta de 11 ani a fost trimis la şcoala militară din Poltava. În aceşti ani l-a întâlnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfinţenie până la sfârşitul vieţii.
În 1914, Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi, urmând vocaţiei sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an, părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah.
Între anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul teologic “Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop.
Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
A fost trimis în China, în eparhia Shanghai. În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.
În Europa Occidentală, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca şi la Shanghai, ci şi populaţiei locale. El primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda şi Franţa.
În anul 1962, la cererea unor numeroşi credincioşi, ce-l cunoşteau de la Shanghai, arhiepiscopul Ioan a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.
În 1963, cu blagoslovenia sa a fost întemeiată Fraţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
“În 1966, după trecerea în veşnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfinţenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieţii sale, privegherea în timpul nopţii, apariţiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flăcărilor în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus şi, în sfârşit, ceea ce nu toţi au fost capabili să preţuiască (poate din cauza că acest aspect al sfinţeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos.
Vlădica îşi orânduia viaţa întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fără să se gândească cât de imprevizibile şi chiar stranii pot apărea faptele sale, celor ce se conduc după criterii pur omeneşti. De obicei mergea pe jos, adesea desculţ, vizitând spitale, aziluri şi ospicii. Slujea desculţ şi în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creştinii ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. Aşa, bunăoară, în una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ‘Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculţ!’ “.
