În România se află un oraș care, odinioară plin de viață și efervescență, a ajuns să devină o umbră a ceea ce a fost. Străzile lui, cândva animate de râsete și conversații, sunt acum bântuite de tăcere, iar clădirile care odată străluceau se transformă treptat în ruine. Oamenii pleacă pe capete, căutând oportunități mai bune în alte colțuri ale țării sau ale lumii, lăsând în urmă o comunitate dezbinată și peisaje triste.
În primele decenii ale regimului comunist, o localitate situată pe valea Bistrei, cunoscută anterior sub numele de Ferdinand, a fost rebotezată Oțelul Roșu și a evoluat într-un oraș destinat muncii. După două veacuri de activitate în domeniul metalurgiei, Oțelu Roșu a avut parte de un destin similar cu cel al altor centre metalurgice și miniere cu tradiție din vestul României.
Clădirile istorice, ruinele fostelor uzine și blocurile muncitorești ce se aliniază de-a lungul drumului principal al localității evocă o epocă în care orașul muncitoresc din Caraș Severin era plin de viață. În acest context, numele dat așezării în primii ani de comunism continuă să fie o dovadă a relevanței fostului centru industrial.
„Acum, Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, spunea cu ceva timp în urmă unul dintre localnici pentru Adevărul.
Pe malul drept al râului Bistra, se află ruinele fostului complex metalurgic Oțelu Rosu: „Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spunea un fost angajat al combinatului.
Înființate acum mai bine de două secole, uzinele metalurgice au fost extinse după Al Doilea Război Mondial. Micul așezământ a fost redenumit Oțelul Roșu în primii ani ai regimului comunist și a devenit un oraș muncitoresc, unde comunitatea își lega destinul de uzinele metalurgice situate pe cealaltă parte a râului Bistra. Presa comunistă lăuda transformările prin care comuna a trecut încă din începutul anilor ’50.
În vecinătatea uzinei metalurgice, s-au construit primele blocuri destinate familiilor de muncitori venite în Oțelu Roșu din diverse colțuri ale României. Noii locatari au fost angajați în uzinele metalurgice și în minele din zonă. Similar altor centre miniere din regiune, comunitățile de sași, șvabi și maghiari au început să scadă în număr de-a lungul timpului. Totuși, populația așezării a crescut rapid, depășind 6.000 de locuitori după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
