Folosim sau întâlnim uneori expresia “cântecul de lebădă”, cu sensul de ultima reprezentație sau manifestare de referință, din domeniul artistic. De unde provine expresia, în condițiile în care lebedele nu sunt cunoscute drept păsări cântătoare?
Căutarea originilor expresiei ne duce la o legendă veche de aproape două mii de ani, potrivit căreia lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri.
Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. O anumită specie de lebădă emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă, comparat cu cel al unui clarinet, fără însă a avea vreo melodie. Așadar, nu este un cântec foarte frumos, dar cel puţin este adevărat că are loc înaintea morţii.
LEGENDA, MAI FRUMOASĂ DECÂT ADEVĂRUL
Ideea a fost însă adoptată de nenumărați clasici ai literarurii, poeziei și muzcii, din antichitate până spre vremurile noastre, în ciuda observațiilor documentate care auatras atenția că legenda nu are o bază.
Leonardo da Vinci a fost convins de ideea lebedei care cântă, la fel ca și William Shakespeare.
Cum a ajuns expresia să fie asociată ideii de ultimă operă sau reprezentaţie a unui artist, există referinţe destul de vagi.
Cea mai notabilă şi explicită pare a fi o colecţie de cântece scrise de Franz Schubert spre finalul vieţii și publicată postum. Agentul său a ales titulatura Cântec de lebădă, potrivit www.todayifoundout.com, citat de Rador.
