În anul 1900, societatea românească era marcată de rigori și convenții sociale care influențau profund viața de familie, iar divorțurile erau mult mai rare decât în prezent. Spre deosebire de zilele noastre, când desfacerea căsătoriei poate deveni o decizie relativ simplă, în acele vremuri, strămoșii noștri se confruntau cu obstacole semnificative atunci când căutau să pună capăt unei uniuni. Normele sociale, presiunea comunității și cadrul legislativ restrictiv făceau din divorț un act dificil și adesea stigmatizat, ceea ce subliniază evoluția valorilor și a percepțiilor legate de căsătorie și separare în contextul societății contemporane.
Statisticile indică faptul că acum 120 de ani, în țara noastră existau doar două divorțuri la fiecare 10.000 de locuitori. La acea vreme, biserica nu accepta desfacerea căsătorilor decât în cazuri extreme, cum ar fi maladie gravă, desfrâu sau călugărie. De asemenea, în situațiile în care femeile erau agresate de soții lor, judecătorii dădeau vina pe victime, considerându-le responsabile din cauza comportamentului lor considerat nepotrivit.
În prezent, divorțul devine din ce în ce mai comun. Dacă în 1990, în România, unu din șase cupluri divorțau, acum unu din patru cupluri se separă definitiv.
„Media ratei divorțurilor crescuse în decurs de 30 de ani de aproape 200 de ori, subliniind o oarecare deteriorare a relaţiilor din cadrul familiei clasice.
Găina care se vinde cu mii de euro. Până și carnea și oasele sale sunt negre
Astfel, în 1901 au fost înregistrate 2,2 divorţuri la 10.000 de locuitori, în 1910 proporţia a crescut la 4 din 10.000 de locuitori, în timp ce în 1920 ea a atins 4,8 la 10.000 de locuitori, pentru ca în 1932 să fie de 420 la 10.000. În mediul urban se înregistra chiar mai mult, adică 96‰, sau 960 la 10.000 de locuitori”, explica istoricul Sorin Buzatu, pentru adevărul.ro.
De ce rața divorțurilor era mică
Rata divorțurilor era destul de mică în condițiile în care puține erau, la acea vreme, căsătoriile din dragoste. Românii se căsătoreau din trei motive: sex, procreere şi statut social. Căsătoria nu putea avea loc, dacă nu exista acordul familiilor sau dacă mirele şi mireasa proveneau din medii diferite.
Biserica accepta desfacerea căsniciilor în situații extreme
La începutul anilor 1900, în România, divorțul era un proces complicat și avea loc mai ales în mediul urban, rareori în mediul rural.
Pentru a se duce la bun sfârșit divorțul, era nevoie ca unul dintre membrii cuplului să depună o plângere la tribunalul ecleziastic. Biserica nu accepta desfacerea căsniciior decât în situaţii extreme, cum ar fi fost boli foarte grave, desfrâu, călugărie sau adulter. Mai ales în cazul femeii, mai puțin al bărbatului.
Oana Zăvoranu a pierdut casa de lux din Dorobanți, după o lungă bătălie în instanță
Cât despre violență domestică? Judecătorii vremii puneau violența, de cele mai multe ori, pe seama comportamentului nepotrivit al femeii.
