Portretul liderului este un element cheie în propaganda oricărui regim totalitar. Chipul reprodusă în milioane de copii proiecta imaginea autorității supreme și constituia baza cultului personalității. De la Stalin și Hitler până la Saddam Hussein și Nicolae Ceaușescu, promovarea obsesivă a imaginii conducătorului a făcut ca aceasta să supraviețuiască în mentalul colectiv mult timp după dispariția protagoniștilor.
Nicolae Ceaușescu a avut mai multe portrete oficiale, care surprind atât ascensiunea sa politică și instituțională, cât și de schimbările de fizionomie: “tânărul Ceaușescu”, de la sfârșitul anilor `60, Ceaușescu președinte, după 1974, an în care a devenit și președintele României, pe lângă funcția de șef al PCR, “Ceaușescu – adult, aprox 1978 și Ceaușescu senior, aproximativ 1983.
CEAUȘESCU „ÎNTR-O URECHE”
Prima imagine de largă circulația a liderului comunist nu mai este atât de familială în zilele noastre, însă folclorul legat de titulatura „într-o ureche” continuă să provoace curiozitatea. Aparent, ar fi vorba de o proastă poziționare fată de aparatul foto, din cauza căreia nu i se vede una dintre urechi. De fapt, aceasta era postura standard în fotografiile de partid: fostul lider Gheorghe Gheorghiu Dej are și el un portret “într-o ureche”.
1. Gheorghe Gheorghiu-Dej “într-o ureche”, ultimul portet oficial, începutul anilor `60. 2. Nicolae Ceaușescu “portretul într-o ureche”, primul portret oficial, sfârșitul anilor `60. A fost înlocuit către mijlocul anilor `70 cu altul mult mai bine retușat, cu ambele urechi. (sursă: Radio Europa Liberă/Sorin Serb)
Folcloristica legată de tablou este foarte bogată. Potrivit prezentării făcute de o casă de licitație, „Temuta Securitate a regimului a reacționat imediat și l-a informat pe Ceaușescu. Acesta a cerut ca imaginea să fie modificată prin adăugarea celei de a doua urechi. Prima variantă a acestui tablou a fost retrasă din spațiul public și înlocuită cu varianta modificată.”
Chiar dacă sintagma batjocoritoare a circulat, cercetătoarea Manuela Marin susține că nu există documente de arhivă care să confirme faptul că Nicolae Ceaușescu ar fi cerut schimbarea portretului din acest motiv. Indiferent care ar fi fost motivele, ipostaza cu o singură ureche a dispărut rapid spre sfârșitul anilor “70. Modificarea fizionomiei lui Nicolae Ceaușescu este un motiv evident, fără a-l exclude pe cel anecdotic.
CEAUȘESCU „ÎN 2 URECHI”, CEAUȘESCU ȘI CRAVATA CU “BLACHEURI”
Portretul „”cu 2 urechi” are și el o poveste interesantă. Fotografia a fost realizat în 1974, an în care Nicolae Ceaușescu a fost ales președinte al Republicii Socialiste România, a intrat în circuitul public la sfârșitul anului 1978 (cel mai probabil, prima apariție fiind în almanahul Flacăra pe anul 1979), iar din 1982 a devenit singura fotografie acceptată.Cel mai probabil, pentru a scăpa de explicațiile pe care trebuia să le prezinte conducerii de partid, Directia de Propagandă si Agitație a trimis o serie de instrucțiuni scrise ca portretul să nu lipsească practic din niciun spațiu public și “în toate cazurile se va folosi numai ultima a portetului tovarășului Nicolae Ceaușescu (Alexandru Stănescu, „Ultimul portret al lui Ceaușescu”, Secrete și biografii din comunismul românesc, în Anuarul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilulu Romanesc 2022}.Pe măsură ce viața românilor în anii “80 era tot mai grea și marcată de privațiuni, în contrast evident cu imaginea contrafăcută de propaganda Epocii de Aur, resentimentele reprimate ale oamenilor s-au transformat în sarcasm. Pe lângă explozia bancurilor, orice avea legătură cu Ceașescu devenea motiv de ironii.Astfel, portretul cu 2 urechi s-a ales cu porecla „Ceaușescu cu blacheuri”, o evidentă trimitere la originile modeste, de ucenic cizmar, ale “geniului din Carpați”. Ironia a fost inspirată de modelul imprimeului de pe cravată, care semăna cu un blacheu (bucată de tablă care se aplica pe tocul pantofilor, pentru a preveni uzura).
Pe lângă “portretele oficiale”, în presa vremii se regăsesc și alte ipostaze “semioficiale”, în general variante ale acelorași sesiuni foto, folosite în general pentru omniprezenta poză de la începutul oricărui manual sau almanah.
Imagine dintr-un almanah, 1974 (sursă https://cameraarhiva.com/)
