Dragobetele, numit și Cap de Primăvară, era sărbătorit, în funcție de zona etnografică, în una din zilele de la sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie.
În mai multe comune din Muntenia și mai cu seamă în cele din județele Gorj și Olt, sărbătoarea Aflării capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, care cade totdeauna în ziua de 24 februarie, se numește Dragobete, scrie folcloristul și etnograful Simion Florea Marian. (Sărbătorile la români – Studiu etnografic, Editura Fundației Culturale Române).
După legendă, Dragobetele este fiul Babei Dochia și reprezintă, în opoziție cu aceasta, principiul pozitiv. (Sărbători și obiceiuri românești, Ion Ghinoiu)
Dochia este o babă cloanță, urâtă, rea, care își pune nora la mari încercări. Considerând probabil, că ocupă un loc nemeritat în calendar, poporul i-a pus în spate nu numai 9 sau 12 cojoace, ci și zilele friguroase de la începutul lunii martie, ca și necazurile oamenilor pentru prelungirea iernii.
Totuși, Babei Dochia i se face o mare favoare: este sărbătorită la începutul sezonului învierii naturii, primăvara, alături de o întreagă generație de personaje calendaristice tinere, Sângiorz, Sântoader, Dragobete și altele.
În ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se zburătoresc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile, în care își vor crește puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până la Dragobetele anului viitor. Tot așa, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an.
“În satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi și astăzi zicala: Dragobetele sărută fetele! Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau și chiar doreau să fie sărutate de băieți”. (Mitologie română – dicționar, Ion Ghinoiu)
În zona Mehedinți, se numesc dragobeți, mugurii arborilor de pădure culeși și purtați de fete, la ureche, în ziua de Dragobete, simbol ai dragostei juvenile.
În această zi, considerată local prima zi de primăvară, fetele și băieții se adunau în grupuri și ieșeau hăulind și chiuind în câmp, de unde adunau viorele și tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) și oglici (flori mici galbene), numite surioarele viorelelor și tămâioarelor, le făceau buchete și le slobozeau pe apă. Tradiția susține că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar. (revista ‘Șezătoarea’, XII, 1904)
Dragobetele este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Celebrarea lui Dragobete este prefațată de o zi din Calendarul ortodox în care este sărbătorit Sfântul Mucenic Vlasie (11 februarie), care a devenit în Calendarul popular protector al păsărilor de pădure și al femeilor gravide. De ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul și ar începe a cânta. Peste două săptămâni, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile în care își vor crește puii.
