A mai trecut o săptămână plină de evenimente internaționale importante, inclusiv întâlnirea parlamentară BRICS, întâlnirea Modi – Putin și finalul turului de pace al lui Orban, dar cel mai important a fost cu siguranță summitul NATO.
Mult mai decisiv decât toate celelalte summituri NATO din ultimul deceniu, am observat că mulți au evitat să-l analizeze în detaliu, concentrându-se însă pe gafele insipide ale lui Biden. S-au luat de fapt foarte multe decizii importante, toate consemnate în declarația finală care a fost semnată de toți cei 32 membrii NATO. Însă înainte să discutăm în detaliu rezultatele summitului, trebuie să analizăm contextul acestuia.
Acest summit a venit la un moment foarte dificil pentru alianță, aceasta confruntându-se cu un număr mare de probleme interne. În primul rând, NATO se află într-o criză de conducere: este evident că președintele SUA, care ar trebui să fie liderul de facto al alianței, este incapabil să își îndeplinească funcțiile și se confruntă cu o lipsă de susținere nu doar în țara lui, dar și în propriul partid. Franța se află într-o criză politică în urma alegerilor anticipate ale lui Macron care au divizat atât țara cât și parlamentul, iar Marea Britanie și-a trimis noul premier, Keir Starmer, care a fost numit în funcție cu doar câteva zile înainte și a cărui campanie a fost bazată pe cheltuieli mai mici de apărare, deci exact opusul a ceea ce își dorește conducerea NATO. Să nu mai vorbim de Germania, care se confruntă cu un guvern de coaliție instabil după înfrângerea de la europarlamentare și a cărui cancelar se află într-o poziție foarte dificilă. Astfel, majoritatea liderilor de frunte din NATO nu se pot impune cu adevărat în alianță din moment ce au prea multe probleme interne de luat în calcul, fapt ce duce indubitabil la impunerea dorințelor celor din umbră care îi mențin la putere.
În al doilea rând, NATO se chinuie să crească angajamentele de cheltuieli pentru apărare ale țărilor membre la cel puțin 2% din PIB de 10 ani, dar peste un sfert din membrii blocului continuă să rămână în urmă, subminând astfel încercările alianței de a stârni isterie în jurul așa-numitei „amenințări rusești”. Canada, Spania, Germania și Belgia sunt printre cele mai întârziate, și deși sunt printre cele mai vocale când vine vorba de sprijinirea Ucrainei, au promis doar că vor ajunge până la 2% în 2035, mult mai târziu decât și-ar dori NATO. Jens Stoltenberg, secretarul general NATO, a declarat luna trecută că se așteaptă ca cheltuielile militare totale în cadrul alianței să crească cu 18% în 2024 (cea mai mare creștere a cheltuielilor din ultimele decenii), această creștere se datorează majoritar SUA, a cărui complex militar-industrial se bucură de majoritatea profiturilor din moment ce peste două treimi din fondurile alocate sunt direcționate către comenzi pentru companiile de apărare din SUA. Probabil așa se explică faptul că ceilalți membrii NATO nu prea își doresc să crească cheltuielile de apărare – acești bani vor contribui majoritar la PIB-ul SUA. Chiar și așa, țările NATO au încercat să dea impresia unui front comun și au făcut tot felul de promisiuni, iar declarația finală a fost concentrată majoritar pe războiul din Ucraina și pe rivalitatea americanilor cu China.
Războiul din Ucraina
Declarația finală NATO consemnează că: „Invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina a distrus pacea și stabilitatea în zona euro-atlantică și a subminat grav securitatea globală. Rusia rămâne cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității aliaților.” Dacă credem informațiile americane care sugerează că Rusia își dorește să atace și restul Europei, atunci această declarație are logică cu privire la securitatea membrilor europeni ai NATO, dar nu cu privire la siguranța americanilor, care sunt mult mai îngrijorați de China. Această declarație alături de restul discursurilor alarmiste menite să crească susținerea financiară și militară pentru Ucraina pun oricum NATO într-o poziție vulnerabilă, insinuând că o victorie a Rusiei ar însemna o înfrângere definitivă a NATO și a sistemului de securitate construit de alianță în ultimii 75 de ani.
Pentru a se asigura de victoria Ucrainei, țările NATO au promis asistență și instruire de securitate de 40 de miliarde de euro pe an Ucrainei, cu precizarea că NATO nu se consideră parte a conflictului și această susținere nu o implică de jure în război. Liderii NATO vor reevalua aceste contribuții la fiecare summit, ceea ce înseamnă că acești 40 de miliarde nu sunt bătute în cuie și pot dispărea de la un an la altul. Aliații au spus că vor încerca să îndeplinească acest angajament prin contribuții proporționale ținând cont de ponderea PIB-ului alianței, iar din moment ce SUA reprezintă 55% din PIB-ul NATO, majoritatea banilor trimiși în Ucraina fiind cei ai americanilor. Parte din deciziile luate cu privire la Ucraina și a susținerii trimise acolo sunt menite să facă sprijinul continuu „rezistent la Trump”, fapt consemnat de articole în majoritatea publicațiilor occidentale, inclusiv Washington Post, BBC și Deutsche Welle. Trump, aproape cu siguranță viitorul președinte SUA după atentatul care i-a sporit numărul de votanți, a spus că dacă va fi ales va ajunge la un acord de pace cu Putin în maxim o zi și a amenințat de mai multe ori în timpul mandatului lui că SUA se va retrage din NATO. Mult mai probabil este ca angajamentul SUA față de principiul central al alianței de securitate colectivă – „toți pentru unul și unul pentru toți” – să scadă cu venirea lui Trump la putere și cu cât rivalitatea cu China devine mai pronunțată. Astfel, SUA nu va mai investi în bazele militare NATO din Europa, lăsând economiile slăbite ale europenilor răspunzătoare de ce se întâmplă cu Ucraina. Incertitudinea europenilor privind viitorul politicii externe a SUA pe de o parte și dependența noastră continuă de aceeași politică pentru securitate pe de altă parte ne pune astfel într-un risc mare de conflict cu foștii noștrii parteneri ruși și chinezi, un conflict căruia cu siguranță nu i-am putea face față având în vedere capacitățile noastre militare extrem de scăzute în cazul retragerii SUA.
Se mai menționează că deși NATO „susține pe deplin dreptul Ucrainei de a-și alege propriile aranjamente de securitate și de a-și decide propriul viitor, liberă de interferențe externe”, „viitorul Ucrainei este în NATO” și Ucraina este „pe drumul său ireversibil către integrarea euro-atlantică deplină, inclusiv aderarea la NATO”. Astfel, deși Zelenski spera că Ucraina va deveni membră NATO cât mai curând, Kievul va primi o invitație oficială atunci când toți membrii NATO vor fi de acord. Slovacia și Ungaria au declarat public că nu vor accepta niciodată intrarea Ucrainei în NATO, invocând îngrijorări că acest lucru ar duce la Al Treilea Război Mondial, iar Macron a declarat înaintea summitului că opozanții principali la aderarea Ucrainei sunt de fapt Germania și SUA. Deci NATO încearcă încă să se distanțeze de Ucraina și nu își dorește o confruntare directă cu Rusia, ceea ce este un lucru bun, dar rușii au reacționat ferm la această promisiune deșartă că Ucraina va deveni într-o zi membră NATO. Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin a declarat că infrastructura militară a NATO se deplasează constant către granițele Rusiei, iar NATO are acum ca funcție continuarea războiului, nu pacea, drept dovadă este și pe deplin implicată în conflictul din jurul Ucrainei. Peskov a reiterat faptul că extinderea NATO și aderarea Ucrainei sunt o amenințare inacceptabilă pentru Rusia, iar acțiunile NATO la summit vor necesita ca Rusia să ia măsuri pentru a contracara acțiunile NATO. Fostul președinte Medvedev a fost mai dur, spunând că această ‘cale ireversibilă a Ucrainei‘ către NATO se poate încheia în două moduri: „fie Ucraina dispare, fie NATO dispare. Și mai bine, ambele.” Medvedev îndeplinește această funcție de a amenința Occidentul în locul Kremlinului de câțiva ani, și deși declarațiile lui sunt tot timpul trase de păr, nu trebuie ignorate, căci semnalează ce acțiuni ar putea să ia Rusia îndată ce se satură de amenințările SUA.
Alte declarații notabile au fost cele referitoare la înființarea NSATU (Asistența de Securitate și Instruire NATO pentru Ucraina – va coordona furnizarea de echipamente militare și instruire pentru Ucraina) și a JATEC (Centrul Comun NATO-Ucraina de Analiză, Instruire și Educație). Cel din urmă este mult mai important, căci scopul lui este să identifice și să aplice lecțiile din războiul din Ucraina, promițând astfel noi confruntări NATO în viitorul apropiat, cel mai probabil cu China.
China
„Ambițiile declarate și politicile coercitive ale Republicii Populare Chineze (RPC) continuă să pună la încercare interesele, securitatea și valorile noastre. Parteneriatul strategic tot mai profund dintre Rusia și RPC și încercările lor reciproc întărite de a submina și remodela ordinea internațională bazată pe reguli sunt o cauză de profundă îngrijorare. […] RPC a devenit un facilitator decisiv al războiului Rusiei împotriva Ucrainei prin parteneriatul său așa-numit „fără limite” și sprijinul său pe scară largă pentru baza industrială de apărare a Rusiei. Acest lucru sporește amenințarea pe care Rusia o reprezintă pentru vecinii săi și pentru securitatea euro-atlantică. Solicităm RPC, în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, cu o responsabilitate particulară de a susține scopurile și principiile Cartei ONU, să înceteze orice sprijin material și politic pentru efortul de război al Rusiei. Aceasta include transferul de materiale cu utilizare dublă, cum ar fi componente de arme, echipamente și materii prime care servesc drept intrări pentru sectorul de apărare al Rusiei. […] RPC continuă să prezinte provocări sistemice pentru securitatea euro-atlantică. Am asistat la activități cibernetice și hibride malițioase susținute, inclusiv dezinformare, provenite din RPC. Suntem îngrijorați de dezvoltările în capacitățile și activitățile spațiale ale RPC. RPC continuă să-și extindă și să-și diversifice rapid arsenalul nuclear cu mai multe focoase și un număr mai mare de sisteme de livrare sofisticate. […] Ne întărim reziliența și pregătirea și ne protejăm împotriva tacticilor coercitive ale RPC și eforturilor de a diviza Alianța.”
Am încercat să condensez cât mai mult declarațiile referitoare la China, care au fost multe, aproximativ o treime din declarația finală a summitului. Este prima oară când o țară care nu se află într-un conflict propriu-zis, atât de depărtată de Atlanticul de Nord sau de vreo țară membră NATO, primește atâta atenție în declarația finală. Ce ar trebui să înțelegem din aceste declarații este că dacă nu ar fi comerțul lui Xi Jinping cu Rusia, nu ar exista războiul din Ucraina și Rusia ar fi fost înfrântă de mult. De fapt, SUA își dorește din nou ca membrii NATO să îi poarte propriul război: SUA este cea care se află în conflict cu China, ceilalți membrii NATO având doar de câștigat din comerțul cu cea mai mare economie din lume. SUA încearcă să folosească războiul din Ucraina ca o scuză convenabilă pentru reorientarea politicii externe spre China, acțiune declarată de americani acum mai bine de un deceniu, dovada fiind că a invitat și Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și Australia să participe la reuniunea NATO. Pare evident din declarațiile mai vagi referitoare la extinderea organizației că SUA își dorește să extindă alianța și în Asia-Pacific, incluzând aliații SUA din aceste zone și pregătindu-se astfel de o viitoare confruntare cu China în Taiwan. Pe lângă faptul că această acțiune demonstrează că liderii NATO sunt ignoranți cu privire la ce s-a întâmplat la recenta întâlnire a Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO), unde s-a pus baza unui nou aranjament de securitate colectivă la nivel eurasiatic (și la care s-a validat alăturarea Belarusului cu doar o săptămână înaintea summitului NATO, țară unde China desfășoară deja exerciții militare – mai multe despre SCO aici), aceste declarații îi fac de rușine pe toți liderii europeni din NATO. Pivotul NATO către Asia la care europenii sunt dispuși să se alăture a demonstrat că toți europenii sunt doar vasali a SUA, incapabili de câțiva ani să echilibreze interesele SUA în cadrul NATO cu propriile lor interese.
În plus, SUA dă dovadă de o mare ipocrizie prin aceste acuzații la adresa Chinei, schimbând din nou normele „ordinii internaționale bazate pe reguli” după bunul plac. Există un concept în dreptul internațional numit contrabandă de război, conform căruia statele neutre nu ar trebui să ofere contrabandă de război statelor beligerante, sau dacă o fac, acea contrabandă poate fi confiscată de cealaltă parte într-o blocadă maritimă. SUA a extins definiția a ceea ce înseamnă contrabandă exact pentru că China nu este vinovată de trimiterea de arme în Rusia, de aceea nu au declarat că China încalcă dreptul internațional, pentru că nu o face, ci doar ordinea internațională bazată pe reguli, care după cum am văzut poate fi modificată oricând de SUA. China este o țară care nu a trimis arme nici Ucrainei, nici Rusiei, nu există nicio dovadă că componentele trimise de China au ajuns în vreo armă, și care a oferit singura propunere de pace care nu a fost respinsă categoric de Rusia sau Ucraina, Vladimir Zelenski menționând-o recent ca fiind una dintre potențialii mediatori ai conflictului. În același timp, NATO însăși trimite o cantitate enormă de arme în Ucraina, dar spune că nu poate să fie considerată parte a războiului.
Drept răspuns la aceste acuzații, China a numit NATO o „relicvă a Războiului Rece” și i-a cerut alianței să nu se amestece în afacerile asiatice: „Fără nicio dovadă, NATO continuă să răspândească minciuni fabricate de SUA, defăimând deschis China, semănând discordie între China și Europa și subminând cooperarea sino-europeană. NATO continuă să sublinieze interconexiunea dintre securitatea europeană și securitatea în regiunea Asia-Pacific. Îndemnăm Alianța să rămână în rolul său de organizație defensivă regională în Atlanticul de Nord. NATO nu ar trebui să devină un perturbator al păcii și stabilității în regiunea Asia-Pacific sau un instrument folosit de unele mari puteri pentru a menține hegemonia”.
Astfel, declarația finală a summitului a fost mai degrabă o declarație de război împotriva Eurasiei decât o adunare de state care își doresc rezolvarea războiului din Ucraina. Și mai grav, NATO a demonstrat că nu este o alianță, ci o organizație cu o ierarhie clară, în care nimeni în afară de SUA nu se mai poate impune. Acest fapt a fost demonstrat și înaintea summitului de faptul că SUA și-a izolat fără milă aliații europeni de Rusia și China, în cazul Germaniei literalmente bombardând legăturile dintre acestea prin distrugerea Nordstream, dar acum a fost consemnat oficial. Europenii nu mai sunt doar vasali, ci sunt cu adevărat într-o poziție periculoasă de dependență totală de un fost hegemon care își dorește cu ardoare războaie pe continentul eurasiatic în ciuda poziției militare slăbite a NATO la toate granițele care contează. Din păcate pentru noi, aceste declarații belicoase ale NATO au dus doar la o integrare economică și militară aprofundată într-o Eurasia acum total îndepărtată de Europa de Vest și de SUA.
Alte anunțuri importante de la summit:
Ca răspuns la „acțiunile destabilizatoare ale Iranului care afectează securitatea euro-atlantică prin furnizarea de sprijin militar direct Rusiei”, în declarația finală s-a anunțat și crearea unei noi baze militare mari NATO dar și a primului birou de legătură NATO din Orientul Mijlociu în Iordania. Acest fapt a trecut total neobservat de media din Occident, deși este un anunț istoric ce demonstrează riscul real de escaladare a conflictului din Gaza cu scopul de a slăbi Iranul și implicarea NATO, nu doar a SUA, în cazul unei escaladări. Secretarul adjunct NATO Mircea Geoană a declarat că strategia alianței pentru Marea Neagră a fost în centrul atenției la summit. Deși nu au apărut declarații publice referitoare la ce s-a discutat în afară de cele obișnuite („Rămânem ferm angajați față de securitatea și stabilitatea lor. Vom continua să întărim dialogul politic și cooperarea practică cu Balcanii de Vest pentru a sprijini reformele, pacea și securitatea regională”), cel mai probabil s-a discutat cum să pună presiune pe Turcia ca aceasta să susțină Washingtonul în Marea Neagră și cum să forțeze Rusia să părăsească Crimeea și Marea Azov. Această zonă face parte de mult timp din strategia NATO de a impune o înfrângere strategică împotriva Rusiei, dar reunificarea Crimeei cu Rusia a deturnat planurile NATO de a construi baze militare acolo și a dus la necesitatea NATO de a se baza pe baza militară Mihail Kogălniceanu, destul de apropiată de Crimeea și Marea Azov ăn cazul unui atac, într-o viitoare confruntare cu Rusia.NATO și Japonia au convenit să stabilească o linie de „informații de securitate extrem de confidențiale”, disponibilă non-stop, spunând că Japonia are un „rol pivotal” în extinderea NATO în Asia.Polonia a creat o legiune ucraineană pentru a susține eforturile de război din Ucraina, la care au spus că s-au înscris deja câteva mii care „își doresc cu adevărat să servească și să își înlocuiască compatrioții”, fapt ce pare improbabil având în vedere că această legiune a fost anunțată cu doar două zile înaintea acestor declarații. De asemenea, nu este clar de ce acești refugiați ucraineni nu s-ar fi înrolat de la început în Forțele Armate ale Ucrainei.Înaltul Reprezentant al UE, Josep Borrell, a recunoscut la Forumul Public NATO că populația din Africa sprijină Rusia, crede că Putin a salvat Donbasul și că speră să îi ajute și pe ei. După această declarație, a întrebat retoric „ce fel de proces intelectual pot să aibă acești africani dacă ei cred că Putin este un salvator?”, insultând africanii prin insinuarea că sunt mai limitați din punct de vedere intelectual și fiind acuzat de rasism pe rețelele de socializare.
În concluzie, acest summit a demonstrat în principal că Europa nu mai are putere de decizie deloc în NATO, dar și faptul că SUA se pregătește să se retragă din Europa și să se concentreze pe China, extinzând NATO în Asia-Pacific și lăsându-ne pe noi europenii „în curul gol”, fără aliați importanți dar cu un risc mult mai pronunțat de război. Reconcentrarea politicii externe americane deja s-a efectuat, atenția și resursele acordate Ucrainei și restului Europei din partea SUA urmând să scadă treptat în următorul an pe măsură ce provocările în Asia vor crește. Rusia și China se pregătesc deja de mult de acest pivot, dovada fiind activitatea sporită a BRICS și SCO din ultimii ani, organizații care și-au cimentat alianțele și a căror lideri și-au consolidat pozițiile interne, gata de reorganizarea lumii chit că va fi nevoie de un război cu SUA și aliații ei dezorientați și slăbiți sau nu.
