Miliția a fost una dintre cele mai disprețuite și temute instituții de forță din perioada comunismului. În folclorul urban, milițienii era proști, needucați și brutali. Bancurile pe seama lor făceau deliciul românilor și le ofereau o supapă de refulare a nemulțumirilor, mai ales în perioada marcată de mari lipsuri materiale a anilor ’80. În același timp, circulau și o seamă de legende urbane despre dotările speciale ale forțelor de ordine: Dacia 1300 specială a miliției, stațiile de interceptare sau…mașina de bătut.
Legenda mașinii de bătut, o instalație care permitea aplicarea unei pedepse fizice riguroase, fără efort fizic, revine din când în când pe rețelele de socializare. Cel mai probabil, este vorba de o exagerare lansată în Epoca de Aur cu scop distractiv sau pentru intimidare și transmisă de-a lungul timpului, cu diverse variațiuni.
“Era un fel de cilindru gol, in care era băgat “aurolacul”. Cilindrul avea în centru un ax pe care erau prinse, perpendicular, “pulanele”. Când axul se învârtea, “pulanele” loveau metodic și fără a obosi”, este una dintre descrierile mașinii de bătut a Miliției.Întrebat dacă nu cumva este vorba de o legendă a Epocii de Aur, autorul a dat asigurări că relatarea este reală, fără a oferi însă amănunte.O vagă trimite, ironică, a ajuns și în celebrele bancuri cu Bulă.
Bulă se întâlnește cu un individ care umblă agitat pe culoarul miliției cu o hârtie în mînă. Acesta se oprește: -Nu știți cumva unde este mașina de bătut? – Nu știu, că pe mine m-au bătut manual, răspunde Bulă.
În presa și memorialistica din perioada postcomunistă nu există relatări privind existenței unei astfel de instalații omologate, care să fi fost folosită în mod oficial.
Cu toate acestea, nu este exclusă varianta ca la un moment dat să fi existat astfel de dispozitive artizanale, poate în perioada terorii în masa dezlănțuite asupra deținuților politici, în anii ’50.
